marți, septembrie 23, 2008

Ultima gaselnita


Pianul. Cand eram mica eram fascinata de pian. Intr-un an Mos Craciun mi-a adus un pian din acela mic, de jucarie. Chinezesc. Albastru. Pe vremea aceea toate erau chinezesti. Stiloul, penarul, ascutitoarea, trusa de matematica, poneiul roz ... Si pianul, desigur. Cel de jucarie. L-am brutalizat pana i-au sarit clapele incercand sa imit gesturile afectate ale pianistilor care apareau pe la televizor, in mod accidental. Intre 2 mari Congrese de partid ... De obicei pe 1 ianuarie cand se transmitea totusi, chiar si atunci, concertul de Revelion de la Viena.

Si deci i-au sarit clapele, zic. Intr-un final. Ai mei cred ca s-au bucurat pentru ca in sfarsit aveau si ei parte de putina liniste. Prin urmare nu s-au gandit sa-mi ia altul. Nici sa ma treaca pe varianta intermediara ... Sa-mi faca un upgrade de la jucarie la ... sa zicem pianina. Nu. Iar eu imi doream doar pianul. Nu si lectiile de pian. Conceptul de lectii, profesor etc. ma faceau, la varsta aceea, sa stramb din nas. Abia ingurgitam lectiile de engleza. Asa ca am oftat adanc pentru pierderea suferita si am mers mai departe. Am descoperit elasticul si coarda. A fost suficient pentru ca idila pentru pian sa paleasca definitiv. Plus ca, pe parcurs, s-a dovedit ca talentul muzical nu m-a dat niciodata afara din casa. Deci si ai mei au rasuflat usurati si nu au mai privit inapoi la clipele in care ii haituiam cu "concertele" mele de sufragerie.

Totusi, din cand in cand pianul-fantoma ma bantuia. Printr-a saptea o prietena de familie si-a serbat ziua de nastere intr-un mod inedit. In acel context fiecare dintre invitati trebuia sa pregateasca un moment .... artistic. Eu am spus bancuri. Ea a sustinut un recital la pian. Pentru ca fusese chinuita vreo 4 ani la rand cu lectii de pian. Asa, pur si simplu ... nu pentru ca ar fi avut vreun talent anume. Imi amintesc ca am oftat si m-am gandit in sinea mea ... "daca as fi luat si eu lectii cu ea? ..."

Printr-a noua, am fost intr-o tabara in care uneori, seara, eram impartiti pe grupe si incurajati sa organizam diverse reprezentatii pe scena din sala de festivitati. Aveau si un pian acolo ... Ne-am privit ... Ne-am zambit ... Ne-am atins ... Si atat. M-am intors acasa ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.

Asta vara, cuprinsa de febra vintage si virusul cumparaturilor online descopar un blog interesant cu anunturi diverse. Printre afise cu targuri si lansari de colectii retro gasesc si un timid ... "stiu pe cineva care preda lectii de pian". Click si ... in secunda urmatoare scriam mail. Dar atat.

Aseara, intr-un context anume, ascult vreo ora in sir Chopin. Continuu azi la birou ... cu alte 6 ore de Chopin in Repeat Mode. Scriu din nou mail. 

Cat de tarziu este prea tarziu ca sa te apuci de lectii de pian?



Niciun comentariu: