marți, septembrie 08, 2009

~isme şi povestea unui spectacol.


Nu, nu a fost ca atunci când mi-am cumpărat o pereche de blugi (foarte piperaţi la preţ dar care-mi veneau mult prea fabulos ca să rămână pe raftul de la magazin) şi i-am lăsat agăţaţi de gard când am ajuns acasă pentru a putea scormoni cu ambele mâini în gaura neagră care-mi înghiţise cheile, cunoscută unora şi sub denumirea de geantă. Le-am simţit lipsa abia a doua zi când am vrut să-i îmbrac, fericită că o să fac senzaţie. I-am căutat cu înfrigurare până când, derulând în creieraşul neted şirul evenimentelor, mi-am amintit că îi lăsasem nedesfăcuţi, în plasa de la magazin, la poartă. Pe partea dinspre stradă.

Nu a fost nici ca atunci când mi-am lăsat geanta, cu bani, paşaport şi chei, în cabina de probă a unui mall. M-am plimbat liniştită încă vreo oră cu braţul de umeraşe după mine iar ochişorii-mi clipoceau în cap, învârtindu-se ca un girofar după tot mai multe articole de probat. Mi-am dat seama că nu mă mai apasă nimic pe umăr când am ajuns la casă şi am vrut să plătesc cele 2 chestii, din 100 încercate, pe care am decis până la urmă să le cumpăr. Am simţit cum îmi îngheaţă şira spinării iar creierul mi s-a trezit scurtcircuitat şi m-a condus întins, fix către acea cabină de probă. Geanta era tot acolo. Neatinsă, cu conţinutul intact. Eram în Spania, pe vremea când ni se cerea viză.

Nu a fost deloc ca atunci când mi-am uitat cheile de la maşină în Cafepedia şi m-am întors după 20 de minute să le recuperez pentru că atâta mi-a luat pe jos drumul dus-întors de-acolo şi până-n Pampasul în care-mi parcasem maşina. Le-am găsit acolo unde le lăsasem, ca norocul. Norocul prostului.

Nu, de data asta a fost special şi daţi-mi voie să cred că da, mi se întâmplă numai mie. Era 4 septembrie, ziua în care aveam întâlnire pe stadion cu unicul şi desăvârşitul L. Cohen. Reuşisem să-mi iau bilet doar cu o zi înainte şi eram foarte mulţumită de mine că nu am ratat şi anul acesta ocazia unei experienţe intime pe care doar el, cu eleganţa, fineţea şi inegalabila carismă ar fi putut-o crea.

Cu timpul fragmentat la maxim într-o planificare draconică a lucrurilor pe care le tot am de făcut am reuşit să plec de la birou la 5.30. Cora Lujerului era prima oprire în drumul spre stadion. Era musai să fac o aprovizionare mai serioasă pentru un eveniment de la care nu puteam lipsi a doua zi, la primele ore ale dimineţii. Eram în grafic: o oră la cumpărături, 30 de minute în trafic, încă 30 de minute până să-mi găsesc locul în spaţiu şi-apoi 3 ore de plăcere în stare pură.

La Cora m-am învârtit în zigzag ca o muscă beată, neştiind exact ce vreau să cumpăr, aruncând şi scoţând frenetic articole în şi din coşul scârţâit pe care-l târam după mine. Îmi îndesasem cheile de la maşină în buzunarul de la blugi convinsă că aşa voi fi salvat minute preţioase de căutări disperate prin gaura neagră, plină ochi şi mare cât o zi de post, pe care o căram pe umăr. Ajung în sfârşit la casă, plătesc, iau restul - 3 firfirei pentru care n-am mai deschis portofelul. I-am îndesat şi pe ei tot în buzunar. Atunci am constatat stupefiată: cheile dispăruseră. Am împietrit.

Îmi fricţionam frenetic tâmplele încercând să gândesc. Mă uitam dincolo de linia caselor de marcat unde totul se contopea într-o ceaţă groasă. Rafturile înţesate îşi pierduseră conturul şi se uniseră într-un câmp colorat ale cărui graniţe nu le puteam cuprinde cu privirea. Era inutil să încerc să-mi reconstitui traseul. Căutam un ac în carul cu fân. Simţeam impulsul nervos cum traversează labirintul de neuroni în căutare de soluţii dar se loveşte sec numai de vid: e 7 fără un sfert, NU! nu pot să renunţ la EL, stadionul se depărtează de la un minut la altul pe măsura ce se-nteţeşte traficul, coşul e plin, cumpărăturile trebuie MUSAI livrate, în pachete, a doua zi la prima oră, locuiesc în celălalt capăt de oraş, nu există cheie de rezervă, cheile de la casă sunt în maşină, oare oi fi uitat vreun geam deschis... Îmi venea să mă aşez pe jos şi să răcnesc, dând isteric din picioare, că NU!, eu nu sunt în filmul ăsta!!! Asta nu mi se întâmplă mie!

M-am îndreptat învinsă spre departamentul de relaţii cu publicul. Eram sigur desfigurată iar vocea-mi tremura piţigăiat. Doamna de la tejghea mi-a oferit amabil un pahar cu apă. Să mă liniştesc, zicea. NU VREAU TANTI APĂ, VREAU CHEILE DE LA MAŞINĂ! îmi venea să-i urlu dar în loc, am înghiţit cu noduri din paharul de unică folosinţă. M-am învârtit ca un leu în cuşcă de la Pază la Relaţii cu Clienţii, înapoi la Pază şi-apoi iar la Relaţii cu Clienţii. Am abandonat coşul şi am mai dat o raită printre rafturi. Degeaba. Să aştept, îmi ziceau. Sigur o să le găsească cineva. În geantă aţi căutat? DA! le-am mârâit printre dinţi. Mi-au luat datele şi numărul de telefon şi mi-au promis că mă sună imediat ce le găsesc. Da, puteam să las maşina acolo peste noapte, parcarea era securizată, să nu-mi fac probleme.

O mie de telefoane mai încolo cumpărăturile erau plasate pe drumul către-un frigider, eu eram într-o coadă statică de maşini numărând în gând câte melodii s-or fi dus oare din fabulosul concert şi evitând să-mi imaginez cum o să intru în casă prin efracţie, iar R. mă aştepta la uşa stadionului ciulind urechea la gard şi încercând să distingă dacă totuşi a început sau nu. Biletele erau la mine.

Nu începuse. Primele acorduri au răsunat exact când ne-am aşezat pe scaun dar mi-a luat vreo 20 de minute până să aud ceva. Altceva decât cum mi se spărgeau gândurile în cap. Să plec, să mai rămân, să chem o platformă care să-mi ducă maşina acasă, să aştept să mă sune Cor-iştii ca să-mi spună că nu mi-au găsit cheile... ce să faaaac?! La un moment dat telefonul piuie discret. Nu, nu era un apel. Era doar felul lui suav de a mă anunţa că bateria se terminase. Game over, îmi spunea. M-am afundat atunci în scaun hotărâtă să mă las şi eu purtată în colţul de rai unde toţi cei din jur dispăruseră teleportaţi de vocea aia profundă şi hipnotică. Scot aparatul foto ca să imortalizez câteva din acele momente unice. "Nu există card de memorie. Imaginile vor fi stocate în memoria internă a aparatului", îmi apare pe ecran mesajul pâlpâitor. Căcat! Cablu de transfer n-am - am avut grijă să-l pierd deja de ceva timp. Am consumat totuşi cele 3 poziţii care încăpeau pe memoria internă şi m-am relaxat în cele din urmă. Efectul Cohen se produsese: am căzut în transă.

La pauză scot celălalt telefon pe care îl mai folosesc doar în cazuri de extremă urgenţă. Mă rog de cei de la Vodafone de 2 luni să mă treacă dracului pe cartelă iar ei rămân impasibili, complet neimpresionaţi de cererile mele cu număr de înregistrare. Ei bine, exact în ziua aia s-a produs minunea. Fusesem în sfârşit trecută pe cartelă. Mi-am dat seama de asta pentru că aveam credit zero deşi, ziceau ei, la transfer urma să primesc 4 euro credit iniţial. Deci nu, nu puteam să-i sun eu pe cei de la Cora şi să-ntreb dacă investigaţiile s-au soluţionat cu succes. Nu de pe telefonul meu. M-am descurcat până la urmă, am aflat numărul de telefon, am sunat. "Colegaaa, e doamna cu cheile!" mă identificase vocea de la Relaţii cu Clienţii care mă pasa spre departamentul Pază. Am aflat că da, îmi găsiseră cheile. Puteam să mă duc să-mi iau maşina ori atunci până-n 10, ori a doua zi dimineaţă.

Era trecut de 9 jumătate şi n-aş fi ajuns la timp înapoi la Lujerului nici dac-aş fi încercat. Ei n-ar fi dat cheia altcuiva deci era inutil să mai dau alte telefoane. Era clar, trebuia să găsesc altă soluţie ca să intru în casă.

Foto de Cristian Radu.
http://blog.cristianradu.ro/

Am decis să nu mă mai gândesc la asta. Să casc ochii-n jur la lumea cochetă din preajmă, la doamnele aranjate şi parfumate, la tăticii cu copii în braţe, la băbuţele elegante şi garnisite cu bijuterii care se sprijineau cu distincţie în baston, fermecate de miracolul de pe scenă, la bătrâneii care îngânau versuri cot la cot cu liceenii veniţi să vadă o legendă. Să simt briza delicată şi miresmele încântătoare cu care ne mângâia discret: când iz dulce de tutun de pipă, când parfum de lăcrămioare, când aromă de iasomie, când adiere de lemn de santal. Să văd luna plină care desăvârşea tabloul unui spectacol de vis. Să mă pierd, desculţă prin iarbă, în poezia care prindea viaţă pe acordurile fermecate ce loveau direct în plexul solar, năucind. Să plâng când mi-a mulţumit în genunchi că îl ascult. Să rămân ţintuită la buza scenei minute întregi după ce s-a terminat, după ce reflectoarele s-au stins lăsând întunericul să se aşeze.

Seara asta transcendentală s-a terminat undeva spre dimineaţă când am reuşit în cele din urmă să intru şi în casă. La răsărit eram deja în picioare pregătindu-mă pentru evenimentul de neamânat iar spre prânz am luat drumul Lujerului cocoşată de desagii încărcaţi cu resturi de festin. Am zis să mă urc o staţie în orice până la Eroilor de unde aş fi luat metroul. Nici nu se-nchid bine uşile şi n-apuc să-mi regăsesc echilibrul tulburat de demarajul sportiv al conducătorului de autobuz că spre mine vine întins o doamnă care se legitimează. Biletul sau abonamentul la control, vă rog! Nu am, la dracu' şi-n staţie n-aveai de unde să cumperi. Merg doar o staţie, am murmurat spăşit. Doamna părea drăguţă, m-a măsurat din cap până-n picioare, mi-a zâmbit discret şi m-a invitat să cobor cu ea. Mă gândeam câţi bani mai am oare în portofel. În staţie, spre surprinderea mea, nu mi-a cerut buletinul. Mi-a aplicat, jenată, un mic interogatoriu - dacă era vreo sărbătoare, de unde vin, dacă mă duc acasă. Un deget de vin, un boţ de colivă şi-un pahar de apă mai încolo ne-am despărţit cu urări de bine, sănătate şi noroc. Să fie primit. Am luat-o pe jos până la metrou şi dusă am fost să-mi recuperez maşina.

"Parfumuri de calitate, poftiţi, mirosiţi vă rog" se aud voci de negustori ambulanţi amestecate cu huruit de scări rulante din gura de metrou pe care o lăsam în urmă.